Amintiri despre Părintele Paulin Lecca

1. Întâlnirea

2. ”Și iată potirul la gură te-aduce”

3. DA, DA, DA!

4. Trecerea

Întâlnirea

 

  Părintele Paulin Lecca

   Citeam cartea despre Sfântul Siluan Atonitul şi mergeam prin Bucureştiul anului 1996 ca un somnambul fericit. Între coperţile cărţii se vorbea despre smerenie şi dragoste, subiecte ce mă fascinau. Simţeam că rostul meu în lume îşi pierdea pe zi ce trece din concretețe; eram tot mai puternic atrasă de acel Altceva ce purta un nume minunat: Iisus. ”Patericul egiptean”,”Mărturiile” lui Gheron Iosif, „Metafizica vederii lui Dumnezeu” a Părintelui Sofronie Saharov îmi străjuiau dimineţile şi mă îndemnau zilnic spre lumina altei lumi, a altei vieţi. Iubeam bisericuţele din centrul Bucureştiului, străzile, copacii, librările, scriitorii, teatrele, sala Eforie a cinematecii, băteam zilnic aleile Cişmigiului, dar locul din care nu aş mai fi plecat era biserica Antimului… Lumina blândă răsfrântă pe podeaua bisericii ca un zîmbet cald, vocea părintelui Martinian, înfundată şi nemelodioasă, bătrînelele care mereu şi mereu te muştruluiau, ochişorii vii şi calzi ai Părintelui Sofian, frumuseţea Iubirii pictate măiastru pe chipul Maicii Domnului de deasupra vasului cu aghiasmă, predica tunătoare a părintelui David, laudele cîntate cu suflet de seminarişti în timp ce se împărţea litia, icoana Rugului aprins pe care o veneram cu toţii, vrăbiuţele ascunse în ramurile curgătoare ale salciei din curtea mănăstirii, tot şi toate îmi vorbeau despre frumuseţea unei lumi pentru care se merita să laşi tot ce ai (sau doar crezi că ai) şi să-I urmezi Lui, Sfântului, Domnului. Eram, cum spuneam, un somnambul fericit! Trăiam cu intensitate fericirea de a fi descoperit Adevărul după care alergasem toată adolescenţa. Veşnicia nu mă mai speria. Steinhardt mă ajutase să înteleg că veşnicia poartă un nume minunat şi că eu sunt cea care hotărăsc cum să o trăiesc. În lunile care au urmat eram toată un zbor. Ştiam ce am de făcut. În primăvară următoare împlineam 26 de ani, voiam să trăiesc doar în Dumnezeu, timpul mă zorea, inima îmi ardea. (O, timpuri minunate când nu ştiam că de mână mă ţinea chiar Hristos!) Încercările celor din jur de a mă descuraja în a-mi urma chemarea aproape că nu le auzeam. Eram convinsă că nu am să văd îngeri şi nici sfinţi în mănăstire (nici nu mă interesa lucrul ăsta), aveam treabă doar cu mine, „sufeream” de un egoism bun, voiam să fac din inima mea o Împărăţie în care să domnească Iisus Domnul, restul nu conta. În Săptămâna Luminată a Paştelui din 1997 am trecut pe la Părintele Sofian pentru a fi binecuvântată în noua mea viaţă. Bătrânul mi-a vorbit despre greutăţile vieţii mănăstireşti: multă muncă fizică, ispite, lipsuri…Inima şi ochii îmi erau pline de lacrimi.I-am spus că nu văd altfel viaţa de mănăstire decât ca o Golgotă ce trebuie urcată cu nădejdea învierii. Am plans amândoi şi după ce mi-am revenit, m-a binecuvântat şi m-a îmbrăţişat. Am ieşit zburând. Era începutul lunii mai, în curând împlineam 26 de ani. Gândul îmi zbura la Sfântul Siluan care la aceeaşi vârstă părăsise lumea. (Când mă gândesc la zilele acelea mă minunez de câtă lumină era în ele…)

Cineva îmi împrumutase o cărticică din colecţia „Comorile pustiei” editată de „Anastasia” lui Sorin Dumitrescu, titlul nu mi-l mai amintesc, în schimb ştiu că prefaţa fusese scrisă de Părintele Paulin Lecca. Nu obişnuiam să citesc prefeţele cărţilor, atunci însă, trebuind să înapoiez cartea şi nemaiavând timp să o citesc m-am limitat la prefaţa şi s-a produs un clic. Am hotărât că voi merge la mănăstirea unde era duhovnic Părintele Paulin. Mă cucerise gândul că voi avea privilegiul de a trăi lângă un călugăr cărturar şi duhovnicesc. Deja mă vedeam  trăind ca în Pateric sau cu intensitatea celor întâlnite în epistolele lui Gheron Iosif. Înarmată cu binecuvântări şi o recomandare a Părintelui Vartolomeu către episcopul locului am plecat însetată spre deja dragul meu Părinte Paulin.

Dintro persoană interiorizată devenisem una extrem de volubilă, de parcă aş fi vrut să împărtăşesc lumii întregi cât sunt de fericită, căci „ fericirea mergea urland pe stradă”. La episcopie a trebuit să fac faţă unui „atac” neprevăzut: monahul întâlnit în drumul meu spre Părintele Episcop îmi şoptea conspirativ şi insistent să nu rămân în eparhie şi etc.etc.etc. Era prea mare „ nebunia” mea ca să mă împiedic de insistenţa lui! Am reuşit să vorbesc cu Părintele Episcop (o, şi câte i-am turuit, de la părinţii pe care-i cunoşteam până la ultimele cărti citite), care, fără să-i fi spus ceva despre Părintele Paulin, m-a îndemnat să merg chiar la mănăstirea unde sfinţia sa era duhovnic… Am ieşit plutind, stătusem aproape două ore în „audienţă”, era de-acum spre seară. Mi se explicase cum să ajung cu o maşină de ocazie. Când aproape se înnopta am coborât din şoseaua internaţională în localitatea unde trebuia să fie mănăstirea. Obosită, dar plină de râvnă, mergeam printr-un sat plin de rromi pe o şosea ce părea interminabilă . Când deja mă îngrijoram de ora târzie la care voi ajunge în mănăstire (aflasem că aveam 5 km de străbătut) o dacie albă a oprit lângă mine şi un monah bătrân m-a îndemnat să urc… Am ajuns când abia o geană de lumină mai adăsta deasupra mănăstirii înconjurată de pădure. Părea locul ideal: pădure, căsuţe mici, vechi, ţărăneşti dispuse în jurul bisericii, multă iarbă, multă tihnă…Pe Părintele Paulin l-am găsit slujind în biserică : micuţ, alb, cu ochi râzători şi o voce de bunic sfătos. După utrenie şi după ce am fost cazată, am fost invitată în căsuţa Părintelui unde timpul s-a oprit în loc, ascultându-ne de-acum el pe noi, descoperindu-ne afinităţile şi convergenţele din vieţile noastre. La plecare, în drum spre căsuţa mea, am simţit că mă întorsesem acasă, în Raiul primordial. Părintele Paulin mă primise în inima lui. Eram bucuroasă.

 

„Şi iată potirul la gură te-aduce”

  Eram bucuroasă de întâlnirea cu Părintele Paulin, o bucurie trainică, fără fisură. Mă minunam zilnic (uimirea era o stare permanentă a novicei de atunci) de marea candoare a Părintelui. Râsul răsfrânt în cei doi ochişori albaştri, zâmbetul şugubeţ, povestirile ce curgeau ca un susur de apă, alintăturile de copil răsfăţat, erudiţia mascată de o modestie stupefiantă, sărăcia şi smerenia chiliuţei în care trăia, dragostea pentru vrăbiuţele aciuate în gutuiul din faţa ferestrei, povestirile despre oamenii pe care i-a cunoscut, micile capcane duhovniceşti folosite pentru a mă prinde pe picior greşit, veselia-i molipsitoare, tristeţile roditoare de căinţă, lacrimile care-i scăldau faţa ori de câte ori vorbea despre Maica Domnului, metanierul ce se învârtea singur chiar şi atunci când râdea, dragostea pentru pisicuţa Lisa cea vicleană dar isteaţă, foamea sau setea de a fi iubit de oameni, iubirea ca prinos faţă de amintirea mamei sale, neliniştile exprimate franc, aprecierea cu iubire a lui Dostoievski, dorul de a împărtăşi celor din jur frânturi din inima sa – toate acestea creionau un portret atipic de monah.

Părintele Paulin nu semăna deloc, sau foarte puţin, cu tiparul monahului înduhovnicit din Patericul părintelui Ioanichie Bălan. Nu venea la slujbe zilnic – era bătrân şi bolnav –, nu avea ceaslovul veşnic deschis şi nici psaltirea lui David, dar metanierul îi era nelipsit de pe mână, iar una din Bibliile ce umpleau răftuleţul de deasupra patului era deschisă la orice oră din zi şi din noapte cu o lupă puternică lângă ea, nu vorbea doar despre lucruri şi lucrări teologice, dar recita cu plăcere din Crainic, Milton, îl adora pe Dostoievski, îl iubea pe Steinhardt, îi aprecia grozav pe Bătrânul Sofian şi Avva Arsenie Papacioc, avea evlavie la  Daniil Tudor duhovnicul, lăcrima când imi povestea despre părintele Nicodim dela Crasna, spunea pasaje întregi  din Cântarea Cântărilor şi Ecclesiast când voia să exemplifice poeticitatea limbajului scripturistic, lăcrima uşor când povestea despre mama pe care a iubit-o enorm, detesta nesinceritatea, viclenia, suferea ca un copil alintat când i se părea că cei din jur nu îl iubesc, era enervant de sincer pentru anumiţi oameni, aprecia francheţea şi oamenii care-l priveau în ochi, era, nu Gheron Iosif, nici Cuviosul Paisie, nu era Sfântul Nectarie, ci un călugăr care-L descoperise pe Dumnezeu printre zâmbete şi lacrimi, prin asceza aspră şi împletirea Sfintei Scripturi cu literatura, scrisul, traducerea, studiul, rugăciunea inimii.

Îmi amintesc că încă dela prima întâlnire mi-a dăruit cărticica sfinţiei sale ”Rugăciunea vameşului”, iar a doua zi m-a şi întrebat nerăbdător „Cum ţi s-a părut?” La răspunsul meu nu foarte entuziasmat a râs din toată inima şi m-a îmbrăţişat pentru că, zicea Părintele, „Tu semeni cu mine; nu stii să minţi”. Astfel, pe lângă vârsta identică la intrarea noastră în mănăstire, pe lângă iubirea faţă de spiritul Antimului, dragul pentru literatură şi pentru taifasuri, mai aveam în comun din clipa aceea şi sinceritatea…

Când holda de seceri tăiată fu gata

Bunicul şi tata

Lăsară o chită de spice ’n picioare

Legând-o cucernic cu fir de cicoare;

Iar spicele’n soare sclipeau mătăsos

Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos

……………………………….             

…şi o novice care-l asculta cu un ochi la ceasul din perete şi altul la uşa ce ameninţa din secundă în secundă să fie deschisă năprasnic,

Şi iată potirul la gură te-aduce,

Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce,

Adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu.

Ca bobul în spice şi mustu’n ciorchine

Eşti totul în toate şi toate prin Tine,

Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

…când, deodată, după ce…

Podgorii bogate şi lanuri mănoase,

Iisuse Cristoase,

E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.

…………………………………………….

privirea metalică a maicii stareţe o readuce cu viteza luminii pe biata novice, din lumea lui Crainic direct în livada  unde o aşteptau resemnate grebla şi coşul pentru căratul frunzelor uscate…

Părintele iubea enorm copiii, îşi iubea enorm mama, dar mai presus de tot şi de toate o iubea pe Maica Domnului a carei icoană străjuia de pe peretele dinspre răsărit al sărăcăcioasei lui chili. De altfel în smerita lui chilie nu avea decît două icoane, cea amintită mai sus, a Împărătesei cerurilor, şi cea a Sfinţilor Trei Ierarhi, mai avea un pat metalic, de spital, un răftuleţ deasupra patului, plin cu diverse editii ale Bibliei, o masă-birou acoperită cu o bucată de muşama uzată pe care trona o masină de scris antică dar harnică, o sobiţă din cărămidă dată cu var alb, o bucată de preş pe o podea invechită, iar după uşă – un cuier în care erau agăţate rasa şi 2-3 pulovere. Aşa arăta chilia unui arhimandrit, a unui fost director de seminar, a unui fost exarh, a unui fost stareţ şi a unui adevărat monah. Chilia aceasta a fost martora smerită a zâmbetului cu care Părintele a întâmpinat moartea. Înainte de a trece Dincolo i-a apărut spre bucuria tuturor, dar mai ales a Părintelui, romanul autobiografic „De la moarte la viaţă”. După fervoarea cu care ne întreba dacă ne-a plăcut scriitura romanului credeam că moartea este departe, dar nu, ea era foarte, foarte aproape (la doar o zi după ce ne-a dăruit cartea, pe 29 ianuarie 1998, la ora 22.45, Părintele trecea zâmbind Dincolo. Cred că a fost întâmpinat de Sfinţii Trei Ierarhi în acea noapte, iar la înmormântarea din 2 februarie, sigur, Domnul i-a luat sufletul curat lângă El…) Îşi iubea cărţile ca pe nişte copii adevăraţi şi când vorbea despre ele devenea duios, şăgalnic, autoironic dar mulţumit. Foarte bucuros a fost şi în toamna lui ’97 când, înainte de a pleca la Bucureşti pentru a se opera, apăruse traducerea „Paradisului pierdut” a lui John Milton. „Frumosul divin din opera lui Dostoievski” era deja apărută. Acum îmi pare rău că nu-i împărtăşeam în totalitate bucuria, când i se tipărea câte o carte, traducere, articol, studiu, dar pe atunci eram tânără şi oarecum necruţătoare cu vanităţile şi micile slăbiciuni omeneşti. În înţelepciunea lui îmi trecea cu vederea rezervele vădite, chiar dacă mocnite, ştiind foarte bine că sufeream, ca şi sfinţia sa, de o îmbelşugată sinceritate. Îmi vine să zâmbesc şi după atâţia ani de perplexitatea-i bucuroasă când, în urma unei discuţii matinale din timpul micului dejun, i-am replicat ritos la învinuirile sfinţiei sale că vinovatul principal pentru pierderea Raiului nu a fost slăbiciunea bietei Eva ci prostia lui Adam! Cred că râsul homeric ce a urmat replicii mele a cimentuit definitiv inrudirea noastră. De atunci, cred că nu a fost vizitator căruia să nu-i fi povestit ce descoperire senzatională făcuse M.: Prostia lui Adam ne-a scos din Rai! Şi râsul de basarabean fericit umplea iarăşi chiliuţa… Pe atunci nu pricepeam cum un om înduhovnicit suferă că nu este apreciat/iubit de X, E, G, mai târziu am înţeles că oamenii sensibili, delicaţi sunt copiii răsfăţaţi ai lui Dumnezeu. Căsuţa în care locuia Părintele era situată vizavi de biserică, umbrită de brazi, avea un cerdac închis şi un hol larg ce despărţea cele patru camere. Camerele din faţă erau spaţioase; una era folosită ca bibliotecă, iar cealaltă – ca dormitor pentru oaspeţi. În biblioteca cu doi dintre pereţii acoperiţi cu rafturi din scânduri negeluite de brad şi burduşite cu cărţi, aveam să-mi fac nopţile zi în luna de dinaintea trecerii Părintelui Dincolo.  Eram fericită că pot să dorm într-o cameră ticsită cu cărţi, că pot sta cu becul aprins toată noaptea, că-l pot asculta pe Părintele povestind fără să mai tresar când se auzea uşa de la intrare şi cumva nu conştinetizam că va veni curând o zi când râsul Părintelui nu se va mai auzi în chiliuţa lui de anahoret. Venise iarna, frigul. Sobiţa din camera Părintelui duduia zi şi noapte. Apa din găleata de pe hol îngheţa ca şi cea de afară. În biblioteca mea mă încălzeam mai degrabă la fumul scos de sobă decât la căldura inexitentă a lemnelor verzi. Aşteptam orele când trebuia să-i duc Părintelui mâncare cu înfrigurarea copiilor ce tânjesc după lucruri interzise. În jumătatea de oră cât aşteptam ca Părintele să termine şi mâncarea, şi povestea făceam provizii de căldură pentru întreaga zi. Părintele ştia că în biserică nu se făcea focul, că hainele groase îmi lipseau cu desăvârşire şi mă tot îmbia să mai stau, să mai povestim, să vin mai des, să nu mai plec. Iar eu, uneori aproape moţăind, promiteam că da, am să mai vin şi am să stau mai mult. Şi nu minţeam, cu toate că ştiam că până seara nu mai aveam cum veni. Parcă pentru a-mi răsplăti bucuria cu care îl ascultam, Părintele îmi povestea tot felul de amintiri, dela amintiri despre Transnistria şi copiii basarabeni, Frăsinei, părinţi, scriitori, până la vizita îngerului păzitor din noaptea precedentă, care îl anunţase că va veni curând să-l ia. Cu ochişorii plini de lacrimi şi cu o voce tremurândă, mă întreba şoptind: „Ce zici M., o să mă ierte Dumnezeu? O să mă ierte, hai, spune-mi?” „O, da, da, o să vă ierte – strigam eu cu hotărâre – doar Domnul vă iubeşte mult, Părinte!” Chipul i se lumina ca la un copil mângâiat de mama lui după ce a făcut o poznă. Era bucuros şi, cel puţin în clipele acelea, credea sincer în ce-i spusesem. „Am să-I spun: Da, Doamne, sunt cel mai mare păcătos, cel mai mare (şi lacrimile îi curgeau ca ploia de vară); am greşit, dar iartă-mă ca pe fiul cel rătăcitor, Doamne; ca pe Vameşul iartă-mă, dar iartă-mă, Doamne!”

În puţinul timp liber, la cererea Părintelui, intram în cămăruţa de vizavi, la fel de mică şi anahoretă, ca cea în care locuia Părintele, şi în vrafurile de scrisori răsfirate pe podea şi pe pat căutam numele corespondenţilor solicitaţi de Părintele. Eram un fel de lector şi trebuia să-mi fac timp pentru a-i citi corespondenţa şi chiar epistolele vechi ale unor personalităţi culturale, monahi, episcopi, scriitori sau simpli ucenici. Amuzant mi se părea când Părintele mă întreba despre ce credeam eu referitor la o problemă sau alta prezentate în epistolele citite. Uneori eram atât de obosită încât abia mai puteam citi, darăminte să şi ”aud” ce citesc, iar să mai și gândesc era mult prea mult pentru o zgribulită ce alergase toată ziua prin ger și trăgea fizic de pleoape ca Părintele să aibă cu cine povesti. Înainte de a fi luat de un ucenic din București și dus la operație, într-un început de octombrie cald şi luminos, Părintele îmi trasmisese oral dorintele sfinţiei sale: să am grijă de vrăbiuţe, de Laika, de Lisa, să-l îngropăm lângă biserică, sub bradul de lângă tochiţă, să-i aprind zilnic câte o lumânare, să-l pomenesc la rugăciune, să-l vizitez ori de cîte ori am necazuri promiţându-mi că mă va ajuta, să le spun tuturor cunoscuţilor că îi iubeşte…  În timp ce  Părintele vorbea despre ce trebuie să fac după ce va muri, eu gândeam că acesta este modul sfinției sale de a-și lua la revedere și nicidecum că moartea va veni curând. L-am ascultat în tăcere, apoi l-am asigurat că se va întoarce mai sănătos de la București și că până atunci toată obștea îl va pomeni cu drag. A zâmbit, a clătinat din cap, m-a binecuvântat și a plecat cu doctorul acela, care, dorindu-i binele, i-a grăbit moartea. Din București s-a întors peste o lună, mult mai răvăşit decât plecase, se deplasa mai greu și gândul morții îl stăpânea cu tiranie. Era mulțumit că vizitase Cernica, că se întâlnise cu Părintele Sofian de la Antim (îl iubea pe Părintele Sofian, care, în trecut, îi luase apărarea atunci când fusese acuzat că plânge fariseic în timpul predicii și al Sfintei Liturghii). Venise iarna. Zilnic îmi povestea despre moarte, despre apariția îngerului păzitor, a mamei, a fratelui. Râdea mai rar și se întreba foarte des ”Oare mă va ierta Dumnezeu?” Felul în care a murit ne-a dovedit că Bunul Dumnezeu l-a primit lângă El. Dar despre lucrul acesta voi scrie altă dată.

DA, DA, DA!

Uneori, când amintirile dau buzna la uşa sufletului, încerc, din inerţie cumva, să nu le deschid, să le las acolo în faţa uşii, să facă larmă, să se agite, să îşi clameze una alteia întâietatea şi, doar după ce se vor fi potolit, să le deschid sfios uşa şoptindu-le :”Păşiţi încet, păşiţi graţios, am timp să vă ascult…” Ploaia care cade liniştit şi uneşte cerul cu pământul întro nesfârşită îmbrăţişare de lacrimi, mă îmbie insistent să crap uşa sufletului şi să las amintirile zilelor când eram novice şi realitatea era adumbrită de Har să intre amirosind.

Întruna dintre diminețile uscate de ger, imediat ce am deschis ușa chiliei, vizibil agitat, Părintele m-a întrebat dacă l-am văzut și eu pe Îngerul lui păzitor când am intrat. Răspunsul meu negativ nu l-a mulțumit și plin de însuflețire mi-a povestit cum toată noaptea îi bătuse cineva în geam și cum, înainte de a veni eu, Îngerul păzitor i se arătase anunțându-l de iminenta lui intrare în Împărăție. Mi-a explicat (a câta oară?!?) cum să hrănesc vrăbiile după ce va pleca Dincolo, cum să vorbesc cu Lisa, pisicuța favorită, și să nu uit de câinii care-l știau de prieten. M-a îndemnat să vin la mormântul sfinției sale ori de câte ori voi avea necazuri, asigurându-mă că va mijloci pentru mine dacă va găsi trecere la Domnul vieții și, ca un om ce știe valoarea smereniei, m-a rugat să nu îl uit în rugăciune. În nopțile care au urmat ațipeam cu teama  de a nu-l găsi mort când mă trezeam. O bufnitură puternică, întro noapte, m-a trezit din somnul meu subțire. Părintele era întins pe podea și scâncea. După ce am reușit să-l ridic și să-l așez în pat l-am întrebat ce voise să facă. „Vorbise cu mama sfinției sale care venise să-l ia cu trăsura, dar nu plecase pentru că nu-și găsise papucii… Eu nu o văzusem pe mama sfinției sale?” După cateva fracțiuni de secundă i-am răspuns că afară nu era nicio o trăsură și că nu are blagoslovenie să plece nicăieri fără mine. Mi-am tras un scăunel la gura sobii și… am ațipit. Strigătele Părintelui Paulin m-au trezit din ațipire și speriată l-am ascultat cum îmi cerea imperativ să-l încalț pentru a pleca cu trăsura de afară în care îl așteptau ai  lui. Fără să gândesc prea mult, i-am răspuns că nu găsesc pantofii și nu-i chip să plecăm atunci, să revină trăsura mâine dimineață… I-am dat să bea o cană cu apă rece (avea o sete chinuitoare din cauza diabetului avansat) și liniștindu-se a adormit.